Apus de soare de Barbu Ştefănescu-Delavrancea

(1503-1504)

Dramă în 4 acte

 

 Personaje:

ŞTEFAN CEL MARE

BOGDAN

LOGOFĂTUL TĂUT

POSTELNICUL TOADER

VORNICUL JURJ

HATMANUL ARBORE

PÂRCĂLABUL DRAGOŞ

PÂRCĂLABUL ALEXA

PÂRCĂLABUL GRUMAZĂ

PÂRCĂLABUL ŞANDRU

PÂRCĂLABUL COSTEA

PÂRCĂLABUL NEGRILĂ

BĂTRÂNUL ŞTEFUL, fost pârcălab

BĂTRÂNUL HRĂMAN, fost pârcălab

PAHARNICUL ULEA

CLUCERUL HRINCOVICI

VAMEŞUL CHIRACOLA

CLUCERUL MOGHILĂ

STOLNICUL DRĂGAN

JITNICERUL STAVĂR

PETRU RAREŞ

DOFTORUL IERONIMO DA CESENA

DOFTORUL ŞMIL

DOFTORUL KLINGENSPORN

ŢUGULEA MOGHILĂ

UN PIETRAR

UN CURTEAN

DOAMNA MARIA IRINA, fata pârcălabului Dajbog, Ş 1476

REVECA,fata comisului Huru, Ş 1476

BĂLAŞA, fata pârcălabului Oană, Ş 1484

ILINCA, fata pârcălabului Gherman,

DOMNICA, fata hatmanului Arbore

ANCUŢA, fata pârcălabului Toader

OLEANA, fata vornicului Duma

FIRA, fata pârcălabului Dragoş

LISANDRA, fata pârcălabului Alexa

JOIŢA, fata pârcălabului Ivanco

NEAGA, fata pârcălabului Şandru

ILEANA, fata pârcălabului Ivaşcu

HERA, fata pârcălabului Grumază

STĂNIŞOARA, fata pârcălabului Ieremia

OANA

DOCHIA

Căpitani, copii de casă, aprozi, hotnogi, hânsari¹ etc.

 

 

 

 

 

 

 

 

Actul I

 

În stânga, o aripă a castelului din Suceava, cu ferestre cu gratii de fier, sfârşindu-se cu o terasă pusă pe tălpi de piatră. O uşă dă pe terasă. Mai departe se vede turnul castelului. În dreapta, o poartă. Ceva mai în fund, un puţ cu două roate şi cu un colac de piatră. O albie cu apă de nălbit. Lângă puţ, o salcie pletoasă. Ograda domnească, cu arbori şi copaci bătrâni, înconjurată cu ziduri vechi. Jeţuri, scobite în piatră, la umbra copacilor. În fund, o parte din oraşul Suceava şi valea râului Suceava şerpuind dinspre munte. E o zi de toamnă. Vântul suflă. Frunzele cad.

Scena I

IRINA, REVECA, BĂLAŞA, ILINCA, ILEANA, DOMNICA, ANCUŢA,

OLEANA, FIRA, LISANDRA, JOIŢA, HERA, NEAGA, STĂNIŞOARA, OANA, DOCHIA şi ŢUGULEA MOGHILĂ.

(La ridicarea cortinei toate lucrează.)

IRINA: Cum, cum?

FIRA: Ei, aşa... Zic, se duse, se duse, până dete d-un balaur... JOIŢĂ: Mai încet, Hera. Dai peste ţeavă... De un ce, Zamfiro?... Şi tu, Lisandra, bate mai domol... Na! iar ai încurcat firele...

LISANDRA: De un balaur... Staţi... A sărit tindechea.²

ILEANA: Cu gândul la Orhei. D-a mai sări o dată, să ştii că rămâi, ca mine, fată bătrână.

REVECA: Ba ca mine...

IRINA: Ba ca mine...

BĂLAŞA: Ca voi... ca noi...

ILINCA: Dumnezeu să ţie pe pârcălabul Alexa din Orhei.

NEAGA: Lasă focului basmul. La noapte. Vântul se umflă. Frunzele cad. Va fi numa bine: noapte, vijelie, basm, şi eu să mă ghemuiesc lângă dada Irina.

(S-aud toaca şi clopotele.)

REVECA: Mamă Dochio, e vremea la toacă. Adu bostanul fiert şi fagurii de miere şi ulciorul cu apă rece.

DOCHIA: S-aducă mama, bunica maichii.

IRINA (către Ţugulea): Şi tu? Ce stai ca un ţap logodit?... Eşti mândru...

Ai sabie... Şi ce-ai să faci cu ea?

ŢUGULEA (face cu mâna ca şi cum ar tăia): Să...

IRINA: Măăăă...

ŢUGULEA: Hî-hî...

IRINA: Când?...

ŢUGULEA: Iacă ş-acuma...

IRINA: O! bătu-te-ar potca³! (Îl mângâie.) S-ajuţi mamei Dochii. Dar, vezi, ţine-ţi firea, nu-ţi pune mintea cu bostanul.

(Fetele râd.)

ŢUGULEA: Apoi... dă... maică, maică! (Iese.)

Scena II

Cele de sus, afară de ŢUGULEA şi DOCHIA.

LISANDRA: Am ţesut bine, dadă Reveca?

REVECA: Nu bate într-o parte. Apucă spata drept de mijloc.

ANCUŢA: Dar eu?

REVECA: Mai bine... Nu strânge cârligele... Aşa... mâinile-n voie... ca şi cum te-ai juca.

DOMNICA: Verdele ăsta, ori ăsta, dadă Reveca?

REVECA: Priveşte firea... Aci, şcoala şi învăţătura. Primăvara toate sunt proaspete, dar nu depline, vara toate coapte şi vii, toamna toate pălesc, prind un fel de rugină, se învechesc... şi nimic murdar... Da, bine...

STĂNIŞOARA: Uf! Doamne, Doamne!

REVECA: Ce, moţato? Ţi s-a urât? Binişor. Ghergheful e de răbdare.

JOIŢA: Iaca şi barba părintelui Ivaşcu din Hotin...

IRINA: Ba părul tău de oaie creaţă.

HERA: Am isprăvit. Nu mai am ţevi.

BĂLAŞA: Da, dar pe dinafară cine-a dat?

HERA: Numai la două. Le desfac şi le fac.

OLEANA: E bine, Reveca?

REVECA: A! o minune! Ai zice că de când te-ai născut ţii furca-n brâu. Da... da... Inul curge din caier pe fus ca un fir de păr. Nici o gâlcă. Deştele tale mulg caierul, şi caierul se topeşte, şi fusul zbârnâie şi pluteşte parcar avea aripi. O! ciută zglobie, tu ai să ţii casa c-un fus... Dar tu, Oană, ce ispravă mi-ai făcut?

OANA: Mai am puţintel şi le nălbesc. Prea multe. Şi nu mă plâng că sunt prea multe, dar pentru că sunt multe mă pui pe gânduri...

REVECA: Mă băiete că porţi părul bălan ca plăieşii , ce spui? Ce gânduri? OANA: Nu vedeţi ce de fâşii? Şi încă trei cămăşi de in, dale doamnei, să le rup pentru slăvitul domn ăl mare...

ILINCA: Fa Oană, ţie ţi-e lene.

OANA: Ba...

BĂLAŞA: Fa Oană, ţie ţi-e foame.

OANA: Ba...

BĂLAŞA: Fa Oană, pe tine te ţine degeaba la curte.

OANA: Dă...

IRINA: Fa Onişor, cin ţi-a dat ţie betele astea de argint?

OANA: Slăvitul.

REVECA: Daţi pace fetei... Ce e, Oană, cu gândurile tale?

OANA: Ce să fie?... Prea multe fâşii... Prea multe...

REVECA: Nu-i trebuie? De ce te plângi?

OANA: Da... îi trebuie... Dar de ce aşa de multe?... Şi buna doamnă, când mi le-a dat, mi-a zis: Până diseară să le faci... Şi mai lungi, Oană, mai lungi. Şi-a oftat. Şi, plecând, am văzut-o făcându-şi cruce.

TOATE: Făcându-şi cruce?

OANA: Da... Mie îmi miroase a război...

TOATE: A!

ILINCA: Război... că de mult nu fusese... Aproape de doi ani... Şi semplinesc douăzeci de ani de când pârcălabii Gherman bietul tata şi Oană, tovarăşul lui, picară din turnul Cetăţii-Albe... Şi-a zis Oană lui Gherman: "Scapă tu!"... Şi-a răspuns Gherman lui Oană: "Ba tu!"... Şi s-au grijit amândoi, şi şi-au iertat păcatele unul altuia... Şi-a zis Oană lui Gherman: "Ţie-l Dumnezeu pe Ştefan!"... Şi-a zis Gherman lui Oană: "Amin!"... Şau pierit ei cu toţi ai lor...

IRINA: Sunt douăzeci şi şapte de ani încheiaţi de când pieri floarea Moldovei la Războieni. Trosnea cetatea ridicată-n pripă de slăvitul nostru voievod... Flăcările se-nălţau până la cer... Şi el ţipa: "Nu vă lăsaţi!"... Şi pârcălabul Dajbog, bietul tata, i-a zis: "Nu ne-om lăsa, dar du-te"... Şi comisul Huru, şi postelnicul Hrâncu îl târâră afară din luptă, rupându-i vestmintele de pe el, şi i-au zis: "Du-te, că Moldova nu piere, d-om pieri noi"... Şi s-au stins şi Hrâncu, şi Huru, şi Dajbog, cu toţi boierii mari şi mici, bătrâni şi tineri, până la unul, că Mohamed, văzându-i, a şoptit lăcrimând: "Oh! ţara aceasta nu va fi a mea!"... Şi sfântul s-a dus ş-a adunat plăieşii, şi-a adulmecat pe Mohamed lovindu-l de dinapoi şi din lături pân l-a trecut Dunărea... Şi-a pus piatra săpată unde a stat bătălia, mărturisind lumii: "Aici, eu am fost frânt, să cunoască şi să ştie toată suflarea din ţară că a fost cu voinţa lui Dumnezeu ca să mă pedepsească pentru păcatele mele, şi lăudat să fie numele lui în veacul vecilor".

TOATE: Amin!

REVECA: În patruzeci şi şase de ani, treizeci şi trei de bătălii, două fără izbândă şi treizeci şi una de biruinţi! El să trăiască, şi Moldovei i-e bine!

ILEANA: Va trăi cât Matusalem, ştiu eu...

DOMNICA: Şi eu...

LISANDRA: Şi eu...

JOIŢA: Şi eu...

HERA: E înzăoat!

NEAGA: Când s-a născut, l-a scăldat în sânge de şerpoaică... IRINA: Şi de vultur... Să se strecoare şi să se înalţe...

Scena III

DOCHIA aduce, p-un cârpător⁴ bostanul spart în bucăţi. Ies aburi.

ŢUGULEA, pe două tăvi de argint, faguri de miere, pere şi struguri.

OANA se duce cu un vraf de fâşii la puţ şi le-aşează în albie.

ŢUGULEA: Loc, loc... struguri măşcaţi... parcă ar fi lacrimi... şi faguri cu miros de sulcină... şi pere ca...

REVECA: Cum?

ŢUGULEA: Iacă o vorbă.

REVECA: De unde ştii?... Şterge-te la nas... Uf! şi ai şi sabie... Multe urzici ai tăiat...

ŢUGULEA: Sunt moldovean... Ţugulea al lui Moghilă... Să nu râzi de mine... Măria-sa doamna m-a pus să-nvăţ slujbă domnească... Pân la sabie...

REVECA: Sât!... Vine...

Scena IV

ŞTEFAN vine de la dreapta din ogradă. Mustăţile şi părul, aproape albe.

C-o mână ţine pe DOAMNA MARIA, cu alta o sabie dreaptă cu mânerul cruce. La câţiva paşi, câţiva curteni şi aprozi în haine împodobite.

ŞTEFAN: Ce e tăcerea aceasta, fetelor? Parcă sunteţi pui de găină când trece uliul... Parcă sunteţi un stol de vrăbii încremenite în stuhăraia din iazuri când aude chiotul... Parcă sunteţi nişte flori de luncă când n-adie vântul... Smerite? Mie nu-mi plac oamenii smeriţi... Veniţi să vă blagoslovesc. (Fetele se apropie sfioase.) Împrejurul meu... aşa... aşa... ca ierburile crude de pe bătrânul turn al Sucevei... Da... da... sărută mai bine, nu te sfii, Ilinco... mai bine, fata pârcălabului Dajbog... Da... da... pe rând... Ileană, erai mică când pieri Hrâncu... Şi tu, Oleană, ai să vezi pe tat-tău Duma. (Toate sărută mâna domnului. Ţugulea nu se mişcă, încremenit.) Dar tu? Tu eşti stană de piatră? Ai sabie? A? Bine. Din moşoroi, Moghilă. (Vede pe Oana înlemnită cu fâşiile în mâini.) Dar tu?

Băbătie! Ce speli? Ştii tu pentru cine nălbeşti?

OANA: Da...

ŞTEFAN: Pentru cine?

OANA: Pentru preaslăvitul nostru stăpân...

ŞTEFAN: Pentru preaslăvitul nostru stăpân... Pentru osul lui! De câte ori îmi înfăş pulpa dreaptă zic doamnei: "Oana, piciorul meu. Piciorul meu, vrednic ca Oana." (Scapă sabia într-adins.)Oană... (Oana ridică sabia, io dă şi dă să-i sărute mâna, dar n-o ajunge.) Să mă cobor la tine, ori să te-nalţi la mine? Priveşte drept în dreptul ochilor mei. A! tu plângi, Oană? Şi de ce? Aide... vino încoace... bătrâna mea prietenă. Pe creştetul tău să cadă sărutatul voievodului ca ploaia peste holdele verzi. (O sărută în creştet.) Destul aţi lucrat. (Face semn să se ducă. Fetele se duc binişor şi în ordine.) Apune soarele pe după trâmbele fumurii. Să lucrăm şi noi. (Se uită lung după ele, mai ales după Oana.)

DOAMNA MARIA: Seamănă cu măria-ta... Ca două picături de apă...

ŞTEFAN: Una care pică acum şi alta care a picat odinioară... Abur... risipit... Pe una o văd... pe cealaltă...

Scena V

ŞTEFAN şi MARIA.

DOAMNA MARIA: Stăpânul meu, toamna a sosit, soarele apune trist şi, în urma lui, o baltă de sânge. Vremea o să se strice... Ploi subţiri care pătrund... frig... viscol... Rămâi, sfântul meu stăpân...

ŞTEFAN (trăgându-se pe un jeţ): Te rogi ca un copil... întâiaşi dată...

DOAMNA MARIA: Întâiaşi dată... (Îi ia mâinile amândouă.) Ah!

Moldovo, căci nu ţi-e milă...

ŞTEFAN: Milă?

DOAMNA MARIA: De mine...

ŞTEFAN: De tine şi de Moldova. De una fără alta, nu... nu-mi stă-n putinţă. Domnul care desparte ce e al lui de ce e al ţării...

DOAMNA MARIA: Dar nu vezi măria-ta...

ŞTEFAN: Că sunt bătrân... DOAMNA MARIA: Nu...

ŞTEFAN: Că sunt bolnav...

DOAMNA MARIA: Nu... nu... adică...

ŞTEFAN: Adică, da...

DOAMNA MARIA: Abia te văzui mai bine...

ŞTEFAN: Mario, Mario, ce bolnav? Ce picior? Uită-te la mine... Aşa priveşte un om bolnav? Şi nu merg bine? (Face câţiva paşi, apăsând ceva mai adânc pe piciorul drept.) Ieri nu-mi zâmbişi când încălecai pe Voitiş?

DOAMNA MARIA: Da... Păreai un arhanghel!

ŞTEFAN: Ei...

DOAMNA MARIA: Rămâi, stăpâne! Îngrijeşti de Moldova îngrijind de sănătatea ta...

ŞTEFAN: Pocuţia...

DOAMNA MARIA: Iarnă... Viscole...

ŞTEFAN: Ah! Pocuţia!

DOAMNA MARIA: Să înceapă primăvara...

ŞTEFAN: Iarnă e aici (arată părul), şi niciodată primăvara nu va mai sosi. Iarna, călăreţi moldoveni străbat codrii, samestecă cu viforul şi cad asupra cetăţilor şi turnurile lor se năruie. Viforul are ochi! Şi pe când ai noştri deschid pârtii prin nămeţi, leşii se cocoloşesc la Halici, la Lew, care pe unde apucă.

DOAMNA MARIA: Măria-ta!

ŞTEFAN: A... Doamnele nu sunt femei... Femei sunt destule...

DOAMNA MARIA: Nu, măria-ta... (Surâde.)

ŞTEFAN: Aşa da, Mario! Râsul tău... Erai de paisprezece ani când mi-ai râs întâi... Ah! Munteanco! nu-mi strica socotelile... Mai târziu oi fi ori noi mai fi...

DOAMNA MARIA: O! ce zici...

ŞTEFAN: De douăzeci de ani turcii stăpânesc Chilia şi Cetatea-Albă, că leşii n-au ţinut învoiala. Atins la miazăzi, poporul ăsta trebuie să se ridice la miazănoapte. Sunt vro şase ani... Ioan Albert... Iagelonul... Craiul Poloniei... Ca un hoţoman năvăleşte în Moldova. Îl izbesc la Cosmin, în Dumbrava-Roşie, şi-l duc învins, bolnav, umilit, până aproape de Lew.

Doborâi trufia Iagelonului. A îngenuncheat la Colomeia Ştefan în faţa

Poloniei, îngenunche Polonia în faţa lui Ştefan!... Pui stăpânire pe Pocuţia. Primesc judecata craiului Ungariei, a lui Vladislav, a frăţânesău. Să aleagă el hotarele şi să ne facă lege. Şi la ziua pusă, împuterniciţii lui nu vin. Şi tocmai acum îmi dă de veste Ion Grumază, pârcălabul din Cernăuţi, că leşii se arată pe sub poalele Haliciului. Apoi nu, Mario, nu se poate, trebuie să stăpânim Pocuţia, că această bucată de pământ e mai mult moldovenească ca leşească, ş-o ţinem zălog pe bani buni din punga strămoşilor, ş-o avem cu armele noastre, şi Ştefan n-a murit încă...

UN CURTEAN: Măria-ta, pârcălabii.

ŞTEFAN (face semn să vie): Mario... lasă... lasă...

(Doamna Maria iese pe uşa din stânga.)

Scena VI

ŞTEFAN, hatmanul ARBORE, pârcălabul NEGRILĂ, pârcălabul

DRAGOŞ, pârcălabul ALEXA, pârcălabul COSTEA, pârcălabul ŞANDRU, fostul pârcalab bătrânul HRĂMAN, vornicul JURJ.

(Toţi intră pe poarta din dreapta.)

ŞTEFAN: Bine aţi venit, boieri d-voastră!

TOŢI: Să trăieşti, măria-ta!

ŞTEFAN: Cu toţii. (Dă mâna pârcălabilor şi ei i-o sărută.) A! şi moş Hrăman! Gata! Venişi! E nuntă! Pe frunte semn... La ceafă semn...

umărul drept mai jos... mâna stângă ca un arc... deştele zdrobite... abia te mai ţii... Ce mai vrei, bătrâne? N-ai văzut destule?

HRĂMAN: Nu mi-e dat să vreau sau să nu vreau. Voinţa măriei-tale, voinţa ţării. De vrea pace, pace, de vrea război, război. De n-aş fi venit, naş fi vrut ce vrea măria-ta... Ş-apoi asta nu pot...

ŞTEFAN: E, cum stau hotarele, pârcălabi, că după cum închideţi ochii aşa doarme şi ţara.

PÂRCĂLABUL NEGRILĂ: Eu lăsai pe...

ŞTEFAN: Toader.

PÂRCĂLABUL NEGRILĂ: Da, la Hotin. Bine. Litvanii şi ruşii sunt cu minte de când i-ai cuminţit măria-ta.

PÂRCĂLABUL ALEXA: Din turnul de la Orhei nici un semn de ropot. Senin cât bate ochiul. Ai liniştit pustietăţile d-a lungul Nistrului. Ş-apoi am lăsat pe...

ŞTEFAN: Pe pârcălabul Ivanco.

PÂRCĂLABUL ALEXA: De trei ori a cetit cartea mărieitale, tot i se părea că-l chemi pe el.

PÂRCĂLABUL COSTEA: În Soroca ne-ntărim mereu, şi bună pace. PÂRCĂLABUL ŞANDRU: Romăşcanii, ce ară şi seamănă toamna, seceră şi treieră vara. Se-mbogăţesc, dar nu se dau lenii. Din Crăciuna, veşti bune. Nimic d-a lungul Milcovului. Aşa îmi scrie starostea Buhor.

VORNICUL JURJ: În Ţara-de-Jos, tihnă. Negoţul se petrece fără cârcotă. În Chilia şi Cetatea-Albă că de prin partea locului viu numai doi subaşi⁵ cu roatele de turci, cât să păzească cetăţile.

PÂRCĂLABUL DRAGOŞ: Ungurii mai mult ar asculta de cuvântul măriei-tale ca de cuvântul craiului lor. Şi pârcălabii din Cicei şi Cetateade-Baltă, ca la ei acasă în milocul ungurimii.

ŞTEFAN: Da, pace de jur mprejurul ţării, ca şi înlăuntrul ei. Da... (trage sabia pe jumătate) se mişcă şi stă cumpănă la odihna ţării... Dar i-a venit iar rândul... Gata, Luca?

HATMANUL ARBORE: Gata!

UN CURTEAN: Măria-sa Bogdan.

Scena VII

Cei de sus. BOGDAN, bătrânul logofăt TĂUT, bătrânul postelnic

ŞTEFUL, pârcălabul GRUMAZĂ, clucerul HRINCOVICI, vameşul

CHIRACOLA, postelnicul TOADER, paharnicul ULEA, stolnicul

DRĂGAN, jitnicerul STAVĂR, clucerul MOGHILĂ, PETRU RAREŞ, mai mulţi căpitani, hânsari etc.

TOŢI: Să trăieşti, măria-ta.

ŞTEFAN: Cu toţii, boieri d-voastră! (Se repede spre Bogdan, şchioapătă şi se opreşte.) Ah! am să te îndrept eu! (Îmbrăţişează pe

Bogdan.) Măria-sa vodă Bogdan! De pe drumuri... Însemnat în bătălii înainte d-a domni singur... Fireşte că singur... Aşa se cuvine unui fecior de domn moldovean... Eşti mai răsărit ca mine...

BOGDAN: Cin să te-ajungă pe măria-ta!

ŞTEFAN: Tu!... Şi să mă-ntreci... Tu, sfios ca o fecioară, nu eşti sfios când drumul calului şi sabia vâjâie şi luminează ca fulgerul... Da, da... Ce e, Grumază, pe la Cernăuţi şi dincolo?

PÂRCĂLABUL GRUMAZĂ: Bine-ar fi... Ce zici, clucere Hrincovici?

ŞTEFAN: Ei...

CLUCERUL HRINCOVICI: Pocuţia aşa ş-aşa...

ŞTEFAN: Pocuţia numai aşa să fie!

CLUCERUL HRINCOVICI: Că leşii se trag la judecată la căpitănia Haliciului, rusnecii şi moldovenii se supun legilor ţării noastre.

ŞTEFAN: Dar vămile?

VAMEŞUL CHIRACOLA: Unii plătesc, alţii zic c-au plătit cardinalului...

CLUCERUL MOGHILĂ: Alea-s vămile văzduhului...

ŞTEFAN: Cardinal, iagelon, bolnav, trufaş, leah... Ce nu e din câte n-ar trebui să fie? Şi nimic din câte ar trebui să fie... Şi tu, Tăut? Şi tu, Ştefule? O! prietenii mei, cu bărbile până în pământ, nămeţi nenvinşi de oameni, albiţi de griji şi de vremuri...

LOGOFĂTUL TĂUT: Cu tinereţea, măria-ta...

POSTELNICUL ŞTEFUL: ...Aşa, bat-o pustia...

PÂRCĂLABUL HRĂMAN: Vărul Tăut zise o vorbă... Că de la Dumnezeu este...

ŞTEFAN: Postelnice Toader, ce ştiri de pe unde-ai umblat? Ai adus?... Ai vorbit cu dogele? Te-a blagoslovit sfântul de la Roma?

POSTELNICUL TOADER: Adus, măria-ta. Om iscusit şi cu ştiinţă.

Venezia, ca şi cum ai visa. Noul doge se logodea cu marea.

CLUCERUL MOGHILĂ: Frumoasă mireasă!

ŞTEFAN: Arunca inelul în valuri...

CLUCERUL MOGHILĂ: Bună de strâns în braţe!

POSTELNICUL TOADER: Şi numele tău cinstit şi lăudat...

ŞTEFAN: Ştiu... Dar bani?...

POSTELNICUL TOADER: De...

CLUCERUL MOGHILĂ: Ce e cu banii ceia?... Cam de mult îi aşteptăm...

ŞTEFAN: Negustori, Moghilă... Nu mi-au dat ei nici la Baia, nici la PoduÎnalt, nici la Războieni, dovedind lumii că nu sunt omul lui Matiaş. Acum la... (Se priveşte.) Negustorii au dreptate!... Ei, la Roma?

POSTELNICUL TOADER: La Roma...

ŞTEFAN: Blagosloveniile urmaşului lui Sân-Petru, mie, sabia lui Christos... Doamne, iartă-mă... Şi cum îl cheamă pe doftor?

POSTELNICUL TOADER: Jeronimo da Cesena.

CLUCERUL MOGHILĂ: După nume trebuie să aibă o barbă cât toate zilele...

POSTELNICUL TOADER: Ras şi cu plete lungi.

ŞTEFAN: Acum la ale noastre. Boieri, ştiţi că Alexandru al Poloniei iar a cerut zi, zi peste zi, lege peste lege, că n-ar fi fost faţă. Iar să ne judece frăţâne-său Vladislav. La 2 noiembrie. Degeaba s-a pus. Iacob de Buczacz, omul cardinalului, n-are să vie, ca şi omul lui Ion Albert. Noi saşteptăm în Cernăuţi cu 5.000 de oaste aleasă. Toţi călări. Soseşte, bine; nu? o plimbare-n toată Pocuţia ş-o raită până la Haliciu, şi poate şi mai sus. Ş-apoi se va şti cine e pârcălab acolo şi cine nu e, cui se cuvine adunarea vămilor şi cui nu.

TOŢI (afară de paharnicul Ulea, de stolnicul Drăgan şi de jitnicerul Stavăr): Da, măria-ta.

ŞTEFAN: Nu, măria-ta?... (Apucă pe paharnicul Ulea de guler.) PAHARNICUL ULEA: Am socotit...

ŞTEFAN: Ce-ai socotit?

PAHARNICUL ULEA: Că... cu sănătatea măriei-voastre...

ŞTEFAN: Ce?... Boieri, cine e mai bolnav din noi amândoi?

CLUCERUL MOGHILĂ: Aci (arată piciorul), oleacă măriata... Aci (arată la cap) să se-ngrijească vărul Ulea...

ŞTEFAN: Ei, nu uiţi că am tăiat pe din două moşiile Gădinţii, Storpul şi Madravilele, după dreptate, jumătate ţie şi jumătate răzăşilor. Şi te-am făcut paharnic, şi ţi-am dat viaţa mea pe mâna ta. Tustrei ţineaţi ochii în pământ, ştiind că mie nu-mi plac oamenii care se uită în jos. Frunţile sus... Aşa, că sus e luna, stelele, soarele şi cerul... de sus ne vine harul... de sus, cearta... şi sus e mântuirea şi iertarea păcatelor noastre... (Saud cântări nedesluşite din depărtări. A început să se coboare întunecimea.) Ai aprins focurile, Arbore?

HATMANUL ARBORE: De trei nopţi ard.

ŞTEFAN: Ia?... Rareş, repezi... (Rareş se duce-n fugă. Se urcă pe zid.) RAREŞ (de pe zid): Abia se văd... Vin... Din Scheia... din Lisaura... din Ciritei... de pretutindeni...

ŞTEFAN: Oh! săracii!... Săracii mei ş-ai voştri... Săraci şi voi şi eu... Ce bogată e Moldova! (Ştefan şi boierii se reped la zidul care înconjoară ograda, afară de paharnicul Ulea, stolnicul Drăgan şi jitnicerul Stavăr.)

PAHARNICUL ULEA (încet): Aţi văzut?

STOLNICUL DRĂGAN: Văzut.

PAHARNICUL ULEA: Nu mai e Ştefan!

JITNICERUL STAVĂR: Dar cine e?

PAHARNICUL ULEA: Umbra marelui Ştefan. (Tustrei se duc şi samestecă cu ceilalţi.)

PÂRCĂLABUL GRUMAZĂ (de pe zid): Ca nişte nori albi ce se târâie pe pământ...

ŞTEFAN: Da...

HATMANUL ARBORE: Ca nişte turme de berbeci...

ŞTEFAN: Da... da...

HRĂMAN: Parc-aud ceva... dar nu-i văd...

ŞTEFUL: Parcă văd ceva... dar nu-i aud...

LOGOFĂTUL TĂUT: Nu-i aud şi nu-i văd... dar îi simt...

ŞTEFAN: I-aud şi-i văd, îi văd şi-i aud... O! cum se varsă apele în Siret, aşa vin şuvoaiele în Suceava la chemarea voievodului lor!... Auziţi?... Sub poale de codru verde...

HRĂMAN: Încep să-i şi văd...

ŞTEFUL: Încep să-i şi aud...

ŞTEFAN (trage sabia şi face semn în depărtare): O! mai sunteţi?... Să nu mai sece izvorul vostru!...